Aceasta este povestea unui eșec răsunător.
În 1942, Ford oferea mai multe modele Lincoln și Mercury cu un nou tip de transmisie automată numit Liquamatic, dar compania l-a retras rapid de pe piață. Aceasta este povestea unui eșec răsunător.
Astăzi pare greu de crezut, dar Ford chiar a oferit o transmisie automată ca opțiune pentru modelele Mercury și Lincoln în 1942. În prezent se cunosc foarte puține lucruri despre acest sistem, în mare parte deoarece compania l-a retras de pe piață aproape imediat după lansare, iar fiecare unitate Liquamatic comandată a fost trimisă înapoi la fabrică.
Liquamatic avea la bază o cutie de viteze manuală convențională cu trei trepte și pedală de ambreiaj, dar adăuga câteva componente importante. Mai întâi, pe volantă, înaintea ansamblului ambreiajului, era montat un cuplaj hidraulic. Acesta intra în acțiune la pornirea motorului, la oprirea vehiculului și în timpul schimbării treptelor, fără a necesita folosirea ambreiajului. Pe partea dreaptă a cutiei era adăugată o a doua pârghie, care permitea unui servomecanism acționat prin vacuum și comandat electric să schimbe între treptele a doua și a treia.
Cu Liquamatic, șoferul putea folosi pedala de ambreiaj și schimba manual între prima, a doua și a treia treaptă. Alternativ, cutia putea fi lăsată în treapta a treia pentru a funcționa automat. Din cauza patinării cuplajului hidraulic și a plecării de pe loc în treapta a doua, accelerația în modul automat era, ca să o spunem delicat, lentă.
Această schemă a sistemului Liquamatic de la Lincoln explică mai bine funcționarea sa. La 19,3 km/h (12 mph), un servomecanism acționat de depresiunea din galeria de admisie a motorului, comandat de un regulator electric și un solenoid, schimba automat din treapta a doua în treapta a treia. Exista și un întrerupător de kickdown acționat de pedala de accelerație, care permitea retrogradarea din treapta a treia în treapta a doua la viteze sub 56,3 km/h (35 mph).
Transmisia Liquamatic de la Lincoln includea și un overdrive convențional, după cum se vede mai sus. Acesta se cupla la viteze de cel puțin 37 km/h (23 mph), în oricare dintre treptele de mers înainte, însă șoferul îl putea dezactiva printr-un întrerupător de pe bord. Deși această ilustrație, preluată dintr-un manual de reparații din 1946, prezintă sistemul Liquamatic din 1941–1942, se pare că această opțiune destul de scumpă, de 189 de dolari, a fost oferită doar pentru 1942. Detroit Gear, o divizie Borg-Warner, furniza ambele unități.
Deoarece blocul motor monobloc al V8-ului Ford necesita o piesă turnată specială pentru a găzdui cuplajul hidraulic, transmisia Liquamatic era cu aproximativ 10,2 cm (4 inchi) mai lungă decât cutia manuală standard cu trei trepte. Prin urmare, radiatorul trebuia mutat pentru a-i face loc. Dintre cele aproximativ 23.000 de vehicule Mercury produse pentru 1942, se pare că doar 744 erau echipate cu Liquamatic. Potrivit unor relatări, numai opt vehicule Lincoln ar fi primit acest sistem.
Motivele exacte ale retragerii rămân neclare, deși performanțele slabe ale sistemului au fost probabil unul dintre factori. Oricare ar fi fost problemele, acestea erau suficient de grave încât dealerii au primit instrucțiuni să înlocuiască imediat unitățile Liquamatic din mașinile clienților cu transmisii manuale convenționale. Motoarele și transmisiile Liquamatic urmau apoi să fie ambalate și trimise înapoi la fabrică.
Totuși, un dealer Mercury din Minnesota nu și-a returnat niciodată unitatea Liquamatic la Dearborn. Aceasta a fost descoperită în 1971 și este acum expusă la Early Ford V-8 Museum, fiind prezentată în fotografiile color de mai sus. Experții consideră că ar putea fi singura transmisie Mercury Liquamatic care a supraviețuit.
Ford Motor Company avea să reînceapă producția propriei transmisii automate abia în 1951.