Dodge Charger a rezistat timp de 60 de ani, însă povestea sa a început cu un debut neașteptat în 1966.
Dodge Charger a debutat pe 1 ianuarie 1966, la trei luni după ce restul gamei Dodge pentru 1966 fusese pus în vânzare. Într-o reclamă difuzată în pauza meciului Rose Bowl, Pamela Austin, purtătoarea de cuvânt a Dodge, a prezentat noul Charger drept “liderul rebeliunii Dodge”. “Rebeliunea Dodge” a fost tema de marketing a Chrysler pentru 1966 și 1967.
Dodge a conceput Charger ca pe o mașină construită după aceeași strategie de bază ca Barracuda de la Plymouth. Ambele erau modele fastback bazate pe automobile existente. În timp ce Barracuda folosea platforma A-body a modelului Plymouth Valiant, Charger era construit pe platforma Mopar B-body, mai mare, ceea ce îl poziționa cu o treaptă deasupra micului Plymouth în gama Dodge.
Partea frontală, portierele de tip hardtop, capota, montanții față și parbrizul modelului Charger proveneau în mod evident de la Dodge Coronet, redesenat pentru 1966. Însă designerul-șef Carl “Cam” Cameron a adăugat mai multe elemente distinctive pentru a-i conferi modelului Charger o identitate proprie.
Pe lângă linia fluidă a plafonului, care se prelungea aproape până la bara de protecție din spate, Cameron a proiectat o grilă elegantă, cu lamele orizontale fine și faruri ascunse. Potrivit relatărilor din epocă, șeful departamentului de design Chrysler, Elwood Engel, s-a asigurat că această soluție, inclusiv capacele farurilor acționate electric, a fost integrată în macheta din argilă la scară naturală prezentată conducerii Chrysler. Ideea a fost aprobată imediat.
Macheta studioului folosea un mecanism manual simplu pentru acționarea capacelor farurilor, însă modelele Charger de serie utilizau două motoare electrice. Designerii s-au asigurat și că partea frontală avea un aspect finisat atât cu farurile descoperite, cât și ascunse. În spate, un ansamblu de stopuri întins pe toată lățimea și iluminat de șase becuri îi oferea modelului Charger un alt detaliu stilistic care îl diferenția clar de mai convenționalul Coronet.
La interior, Charger se îndepărta din nou semnificativ de Coronet. Habitaclul elegant avea patru scaune individuale de tip scoică și o consolă centrală atent proiectată, care se întindea pe toată lungimea sa. La fel ca la Barracuda, scaunele din spate puteau fi rabatate. În Charger, acest lucru crea un spațiu de încărcare plat, acoperit cu mochetă.
Reclamele televizate puneau accent pe stilul și performanțele mașinii, evidențiind întreaga gamă de motoare V8 Chrysler disponibile pentru Charger, inclusiv legendarul 426 Street Hemi. Materialele destinate dealerilor adoptau o abordare mai amplă, promovând caracterul rafinat al mașinii și descriind-o chiar drept un “break sportiv”.
Se spune că directorul general Dodge, Byron Nichols, a rezumat așteptările companiei astfel: “Dați-ne o mașină între Barracuda și T-Bird și vom avea cea mai mare parte a pieței.”
Totuși, prima generație Charger nu a obținut vânzările sperate de Dodge. În 1966 au fost vândute aproximativ 37.000 de exemplare Charger, urmate de doar circa 16.000 în 1967.
Mașina a primit totuși recenzii entuziaste din partea unor publicații precum Car and Driver și Car Life. Redactorii Car and Driver au numit-o chiar un “Marlin frumos”, o referire la coupé-ul fastback al American Motors.
Soarta modelului Charger s-a schimbat radical pentru 1968. O reproiectare completă i-a adus o caroserie proprie și forma distinctivă de “sticlă de Coca-Cola”, care avea să devină una dintre cele mai ușor de recunoscut siluete din epoca muscle car. Vânzările au urcat la aproape 100.000 de mașini.
La șase decenii după debut, Charger rămâne parte a gamei Dodge. Formula s-a schimbat considerabil de-a lungul anilor, însă numele care a apărut în 1966 ca “liderul rebeliunii Dodge” este încă foarte prezent—inclusiv printr-o versiune modernă cu propulsie electrică.