La sfârșitul anului 1963, o mașină nouă și neobișnuită a apărut pe șoselele americane, atrăgând toate privirile prin sunetul inconfundabil al unui motor cu reacție.
În locul huruitului familiar al unui motor pe benzină, oamenii auzeau șuieratul ascuțit al unei turbine cu gaz. Mașina părea desprinsă din viitor, iar motorul său promitea să schimbe felul în care americanii priveau autoturismele.
Turbina putea funcționa cu benzină, kerosen, motorină și chiar cu combustibili mult mai neobișnuiți, inclusiv parfum.
Constructorul nu s-a oprit la realizarea unui prototip. A produs 55 de mașini și le-a încredințat unor americani obișnuiți pentru teste în condiții reale.
Proiectul era condus de un inginer care ocupa funcția de proiectant-șef al companiei din 1946. Scopul său era să transfere tehnologia turbinelor de la avioane la autoturismele de zi cu zi.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, inginerul lucrase la motoare de avion, dar adevărata sa ambiție era să monteze o turbină cu gaz într-o mașină civilă.
Un progres major a venit în 1954, când compania a prezentat primul său autoturism experimental propulsat de o turbină.
Inginerii au anunțat cu entuziasm că mașina traversase țara fără nicio defecțiune. Motorul nu avea nevoie de un radiator convențional, nu era afectat de temperaturile sub zero și nu necesita schimbarea uleiului la fiecare 4.828 km (3.000 de mile), ca un motor tradițional.
La începutul anilor 1960, compania acumulase deja ani de experiență în dezvoltarea motoarelor cu turbină.
Turbina A-831 din a patra generație dezvolta 97 kW (130 hp) și un cuplu impresionant de 576 Nm (425 lb-ft), disponibil de la zero rotații pe minut. Turbina se rotea la 60.000 de rotații pe minut, iar un reductor cobora această turație la valori potrivite pentru un autoturism.
Rezultatul era o accelerație puternică, în timp ce motorul în sine cântărea doar aproximativ 186 kg (410 livre)—considerabil mai puțin decât motoarele V8 convenționale cu putere similară.
Caroseria a fost proiectată de un carosier italian, iar stilul său a fost creat de un designer american care lucrase anterior pentru un alt mare constructor auto.
Rezultatul era atât de futurist, încât mașina a primit o poreclă inspirată de asemănarea sa cu un alt coupé american celebru.
Partea din spate semăna cu duzele de evacuare ale unui avion cu reacție, în timp ce partea din față avea forme care aminteau de prizele de aer ale avioanelor de vânătoare.
Caroseria era vopsită într-o nuanță distinctivă de bronz, numită „turbine bronze”. În locul unui turometru convențional, tabloul de bord avea un pirometru, un indicator de temperatură capabil să afișeze până la 1.100 °C (2.012 °F).
În 1963, compania a lansat un program ambițios de testare cu participarea publicului, anunțând la radio și la televiziune că 55 de mașini vor fi împrumutate gratuit unor americani obișnuiți pentru trei luni.
Aproximativ 30.000 de persoane s-au înscris. În jur de 200 de familii—printre care profesori, medici, contabili și fermieri—au fost selectate pentru a participa la program.
Mașinile au ajuns în cele din urmă în 48 de state.
În aproape trei ani, flota a acumulat peste 998.000 km (620.000 de mile).
Șoferii au lăudat funcționarea excepțional de lină a turbinei, lipsa vibrațiilor și cerințele reduse de întreținere. Dar s-au plâns și de întârzierea răspunsului la apăsarea accelerației, care putea ajunge uneori la două secunde.
Nu exista nici frână de motor, iar consumul de combustibil era ridicat—aproximativ 18,1 l/100 km (13 mpg SUA) pe autostradă și până la 26,1 l/100 km (9 mpg SUA) în oraș.
Unul dintre cele mai memorabile episoade a avut loc în timpul unui turneu prin Mexic.
Președintele țării se îndoia că mașina putea funcționa într-adevăr cu aproape orice combustibil și a propus să fie alimentată cu tequila.
Inginerii din Detroit au testat rapid ideea și au turnat câteva carafe de tequila ieftină într-un motor de laborator.
Surpriza a fost că turbina a funcționat fără nicio problemă.
În cele din urmă, președintele a fost plimbat într-o mașină alimentată chiar cu tequila pe care o propusese, transformând demonstrația într-un eveniment de mare impact publicitar.
Compania a experimentat și cu alți combustibili neobișnuiți în scopuri promoționale. Turbina a fost testată cu unt de arahide și parfum Chanel No. 5, deși parfumul era, evident, mult prea scump pentru a deveni un combustibil practic de zi cu zi.
Până la mijlocul anilor 1960, situația din America se schimbase.
Benzina era ieftină, iar cumpărătorii erau mai interesați de motoare V8 puternice decât de tehnologia experimentală a turbinelor.
Primele teste de emisii au creat o altă problemă. Deși turbina producea mai puțin monoxid de carbon, temperaturile sale de ardere extrem de ridicate duceau la emisii excesive de oxizi de azot.
Noile reglementări privind emisiile, intrate în vigoare la începutul anilor 1970, făceau programul turbinelor tot mai greu de justificat.
Costul era un alt obstacol major. Un singur motor cu turbină costa peste 10.000 USD, în timp ce o mașină convențională costa aproximativ 3.000 USD.
Până în 1966, compania închisese practic programul.
Apoi a urmat un deznodământ și mai dur.
Deoarece caroseriile fuseseră construite în Italia, ele intraseră în țară în regim de import temporar. În loc să plătească taxele vamale necesare, compania a decis să distrugă majoritatea mașinilor.
Patruzeci și șase dintre cele 55 de mașini cu turbină au fost zdrobite cu prese hidraulice.
Doar nouă au supraviețuit.
Astăzi mai există doar câteva, ceea ce face din mașina cu turbină unul dintre cele mai neobișnuite capitole din istoria automobilului american.